Va salut. Nu pentru ca as fi masochista imi asum eu si nenorocirile si toate cele si nici pentru ca as fi lipsita de smerenie, nu cred despre mine ca sunt buricul pamantului (desi ma cotez cu o valoare cumsecade ca fiinta) dar traiesc ferma convingere ca intradevar tot ceea ce intampin in viata are radacini explicabile prin alegeri de-ale mele mai vechi, decizii luate constient sau inconstient. Eu nu-mi pun poalele in cap si nu-i reprosez nici lui Dumnezeu, nici sortii nimic in ce ma priveste, inteleg ca eu am conturat, din necunoastere sau indolenta, din neputinta sau teama, din ezitare prezentul asa cum e.
Jung: ” …nu trebuie sa ne intrebam pentru ce ni s-a intamplat un lucru sau altul, ci cum de am ajuns sa-l producem.”
Sa exemplific ideea cu cel mai elocvent argument posibil: suferinta mea cumplita.
Nu ma consider nici pedepsita de Dumnezeu pentru pacatele mele, nici macar ghinionista. Sufar de moarte (la propriu, caci “colivia” coastelor rasucite de coloana care-a ajuns sa se structureze nefiresc stramtoreaza spatiul necesar inimii, sufocand-o) pentru ca n-am gasit niciodata motivatia, forta, vointa de-a trai libera pe cat se poate de dureri, curajul si perseverenta sa lupt cu slabiciunea trupului condamnat la un moment dat chiar de doctori la disparitie, primisem o estimare de viata de pana la maxim 20 de ani. Nici economic nu s-a putut face mai mult, costurile tratamentelor depasind cu mult posibilitatile bugetare alor mei. Nu ma compatimiti pentru ca eu insumi nu fac asta, doar nu mai cautati inafara voastra motivele mirarilor voastre. De ce? Pentru ca noi.