Am stat pana la 19 ani intr-o zona foarte linistita unde sunt blocuri vechi, cu parter si 3 etaje. Si tare frumos mai era acolo, o sumedenie de copaci, iarba si spatiu de joaca pentru copii.
Vecinii care locuiau la apartamentul de sub noi erau niste oameni painea lui Dumnezeu, iar doamna, Dumnezeu s-o odihneasca, tare mult ma mai iubea. Aveau doi baieti, unul cu 10 si unul cu 12 ani mai mari decat mine, eram ca si sora lor, tare multa grija mai aveau de mine. Erau baieti inalti si bine facuti, ca niste munti pe langa mine.
S-a intamplat intr-o seara, cand se intuneca foarte devreme, sa intarzii si eu cu statul afara. Intamplarea a facut ca nici pe scara nu era lumina, si cum numaram eu etajele am zis ca-i bine si m-am dus in fata usii. La 4 ani nu ajungeam la sonerie, nici sa deschid usa cum trebuie nu puteam, din casa nu se auzea daca bateam cu degetele deci… bateam cu piciorul. TARE, ca sa se auda! Si bat eu, si bat, pana cand vad usa deschizandu-se si in fata mea erau postati 2 baieti inalti, tatal lor si in spate mama acestora. Pesemene oamenii credeau ca e cine stie ce betiv care nu stia reguli de buna conduita de batea cu piciorul in usa.
Eu cand am vazut acestea, m-am apucat de bocit. Eram asa speriata, nu intelegeam de ce la mine acasa e familia de la et. 2 si nu parintii mei. Ei cand au vazut ghemul de om care facea asa multa galagie m-au si luat in brate. Atunci mi-au dat drajeuri cu menta, acoperite cu zahar, altele nu se prea gaseau. Dar erau si preferatele mele.
Sigur cand mi-am dat seama ca eram la ei acasa si nu la mine, m-am oprit din urlat si m-am infipt in fascinanta cutie metalica cu drajeuri. Doamne ce oameni buni! Au telefonat apoi sus la mine sa le spuna parintilor ca sunt in siguranta si sa nu ma caute pe afara.
Doamna B. tare mult si-a dorit si o fata, dar nu a fost sa fie. De asta ma indragea pe mine atat de mult, mai ales ca eram extraordinar de vorbareata si spirituala. Dar cu toate ca ma iubea, mie imi era cam frica de dumneaei. De asta a avut grija mama. Pe langa limbutia permanenta ce domnea la noi in casa, mai salasluia si o alergatura perpetua. Tare energica mai eram, saream pe pat, saream de pe pat, de pe birou, bateam cu ciocanul (voi povesti intr-o postare viitoare despre afinitatea dintre mine si ciocan) in podea, etc. Si mama saraca, uneori, abia mai ridica ochii din pamant cand se intalnea cu dna. B., desi aceasta nu i-a reprosat niciodata. Dar ea, ca o doamna responsabila si simtita ce este, trebuia sa-si calmeze cumva odrasla…
Doamna B., dupa fiecare Craciun, taia crengile bradului si punea trunchiul la usa la cererea mamei mele. Si statea acolo 2-3 luni, ca sa aiba mama motiv sa-mi spuna: Daca mai alergi, vine dna. B cu batul si te croieste! Mie normal ca nu-mi convenea ca trebuia sa stau locului, dar nici nu doream articulata, asa ca ieseam cu totii castigati: cei de sub noi aveau liniste, mama prietene si eu eram neatinsa. )
Doamne, ce vremuri!
Later Edit: Intre timp am aflat numele drajeurilor. Le mancam ca pe bomboane.